Cuvântul “disciplină” vine din latinescul “discipol”, ce înseamnă a învăţa de la altcineva. Fără disciplină, deci fără învăţare nu este posibilă dezvoltarea umană, drept exemplu stau copiii care au crescut printre animale sălbatice bazându-se pe instinctele de supravieţuire.

Disciplina nu înseamnă că micuţul tău stă nemişcat şi nu face decât ce-i spui. Este o greşeală să crezi că acesta este rezultatul disciplinei: o anulare a personalităţii şi obţinerea obedienţei totale din partea copilului tău.

 Prin disciplina copiilor trebuie înţeles:

  • însuşirea şi respectarea unor reguli de comportament şi conduită în cadrul familiei/ grupului de covârstnici/ colectivitate/ societate;
  • învăţarea conştientă;
  • răbdare şi perseverenţă.

Disciplinarea începe însă din primele zile de viaţă cu băiţa, cu orele de somn, cântecul de leagăn, cu programul de masă, plimbarea în aer liber, cu prezenţa fiecărui părinte în viața lui.
De fapt, îi construieşti nişte reflexe, îl obişnuiești cu schimbările, îi creşti rezistenţă la frustrare.
Mai târziu îl vei învaţă să mănânce singur, să stea pe oliţă, să se spele pe mâini, pe dinţi, să folosească cuvintele magice: “te rog”, “mulţumesc”, să salute. Copilul învaţă ce trebuie să facă, cum să se comporte, sau să devină parte a grupului. Mai întâi, în familie și mai apoi ca membru al societăţii.

Aceasta este disciplina sau învăţarea ce are la baza:

  • observaţia
  • explicaţia
  • imitarea
  • exemplul personal
  • încercare şi eroare
  • experienţă
  • recompensă şi sancţiune
  • stimulare şi încurajare.

Cei patru monştri ce distrug totul în calea lor:

  • conflictele părinţilor
  • răsfăţul
  • prezenţa violenţei
  • inconsecvenţa

Răsfăţul şi conflictele părinţilor

Dacă îţi vine greu să-ţi disciplinezi copilul la vârstă de 1-2 ani pentru că ţi se pare a fi foarte drăgălaş şi haios, este de 2 ori mai dificil să o faci când va avea 5-6 ani şi aproape imposibil când acesta va împlini vârsta adolescenţei.
Ştiu că îţi este drag şi nu îi poţi spune “nu”, pentru că îl iubeşti şi nu vrei să-i refuzi nimic pentru a nu-l face nefericit. În situaţia asta, te-aş întreba:

– dacă are chef să dea cu tableta ta de pământ pentru că tocmai a pierdut un joc, îl laşi sau nu?
Dacă vrea să-şi bage degetele în priză, îl laşi sau nu?

În familiile în care stilurile parentale sunt diferite şi cei doi părinţi nu cad de comun acord în privinţa valorilor şi principiilor legate de creşterea şi educarea copilului, nimeni nu va avea de câştigat, toţi vor fi într-o relaţie de pierdere.

Când părinţii au opinii diferite şi vorbesc “limbi” diferite, îşi subminează autoritatea unul altuia, făcând şi mai dificilă disciplinarea propriului copil.

Copiii au capacitatea de a percepe cine este veriga slabă din familie şi cine este conducătorul, “şeful”, pe cine pot manipula şi pe cine nu. În cazul în care părinţii au cerinţe şi aşteptări diferite asupra copilului, acesta va învăţa să-şi joace părinţii pe degete, pe unul împotriva celuilalt şi pe amândoi în vederea satisfacerii propriilor dorinţe.

Un copil oricât de inteligent ar fi sau genial, nu poate decide ce este cel mai bine pentru el, deşi este bine să-i ascultăm şi punctul lui de vedere, aceasta este cu totul altceva. Aşa cum nu-l poţi lasă pe copil să conducă maşina ta, sau să ia decizii în locul tău.

Responsabilitatea le revine părinţilor de a negocia şi a ajunge la un numitor comun în a decide ce să facă cu acel copil, ce aşteaptă de la el, ce limite să-i impună şi apoi, foarte important, să respecte chiar ei, ţinându-se de cuvânt.
În caz contrar, nu fac decât să-şi sumineze autoritatea unul altuia sau copilul să-şi piardă încrederea în ambii părinţi.

Atenţie părinţilor care le transmit mesaje nocive pe ascuns copilului împotriva celuilalt părinte, crezând că aşa îşi exercită autoritatea.

EXEMPLU:

“Ştiu că maică-ta nu e de acord să te joci pe tabletă, dar ce ştie ea? Nu te mai uită în gură ei. Uite eu mă joc pe tablet şi nu am păţit nimic.”

Atenţie şi părinţilor care dau două pachete de reguli copiilor:

“Când eşti cu mine faci aşa, când eşti cu taică-tu, faci cum îţi spune el.”

Atenţie părinţilor ce împrumută atitudinea de “şef” acasă, care ţin să-şi arate şi să-şi impună continuu punctul de vedere.

Spre exemplu, tatăl spune:

“ Copilul nu are voie să fie obraznic cu bunicii lui”,

iar mama sare şi spune:

“Ba da, că uneori merită. Nici eu nu îi suport, sunt îngrozitori. Nu îi impun nici o regulă, îl lasă să facă ce vrea, nu fac nimic, dar cum nu stai pe acasă cât stau eu, vii seara de la muncă, nu te deranjează, aşa că nu mai face tu pe deşteptul”.

În situaţia asta copilul este confuz, nu mai înţelege nimic, nu mai ştie în cine să aibă încredere şi în cine nu, iar pe viitor va caută sprijin şi înţelegere în persoane din afară sânului familiei sau va acţiona după bunul lui plac.

Copilul în această situaţie va învaţă să asculte de “şef”şi nu va ţine cont de părerea celuilalt părinte. Este greşit pentru că “şeful” îl privează pe copil de un model important, fie vorbind de cel matern sau cel patern. Este chiar mai grav decât dacă copilul ar creşte fără un părinte pentru că va avea o imagine greşit construită despre rolul părintelui redus la tăcere, despre rolul soţului sau soţiei în cadrul familiei.


Cele-mai-bune-6-metode-de-disciplina-a-copiilor-partea-a-douaDisciplina copiilor – Cele mai bune 6 metode – partea a II-a

In partea a doua a articolului gasiti cei 6 stalpi / cele mai bune 6 metode de disciplinare a copiilor.

Ne-am bucura dacă în formularul de mai jos ați adauga un comentariu la subiectul acestui articol. Ne interesează de asemenea și experiențele dumneavoastra personale de viață în educația celor mici: Ce metode au avut succes, cu ce metode ați dat greș ?!

Daca ti-a placut acest articol te rugam sa il distribui:

Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestShare on TumblrPrint this pageEmail this to someone

April 27, 2015
Cele mai bune 6 metode de disciplina a copiilor

Disciplina copiilor – Cele mai bune 6 metode

Cuvântul “disciplină” vine din latinescul “discipol”, ce înseamnă a învăţa de la altcineva. Fără disciplină, deci fără învăţare nu este posibilă dezvoltarea umană, drept exemplu stau copiii care au crescut printre animale sălbatice bazându-se pe instinctele de supravieţuire. Disciplina nu înseamnă că micuţul tău stă nemişcat şi nu face decât ce-i spui. Este o greşeală să crezi că acesta este rezultatul disciplinei: o anulare a personalităţii şi obţinerea obedienţei totale din partea copilului tău. Prin disciplina copiilor trebuie înţeles: însuşirea şi respectarea unor reguli de comportament şi conduită în cadrul familiei/ grupului de covârstnici/ colectivitate/ societate; învăţarea conştientă; răbdare şi perseverenţă.